Duritate

Duritatea apei a fost identificată în mod tradițional prin testul „săpunului”. Apa dură reacționează cu săpunul pentru a forma un precipitat (cunoscut și ca spumă de săpun). Această precipitație reduce eficiența săpunului și este văzută ca fiind incapabilă să facă spumă în combinație cu apa. Apa dură tratată, ca și în cazul unui dedurizator de apă, produce spumă foarte ușor, deoarece ionii care contribuie la duritate sunt înlocuiți cu sodiu sau potasiu pe măsură ce apa este tratată.

Duritatea apei este în primul rând măsura cantitativă a ionilor de calciu și magneziu din apă. În apă, suma totală a ionilor Ca²⁺ și Mg²⁺ este un parametru numit „duritate totală” care vă permite să clasificați gradul de duritate al apei. Se știe că anumite specii de ioni contribuie la duritatea apei, inclusiv fierul, zincul și manganul. Măsurarea și controlul durității apei sunt esențiale pentru ca detergenții să funcționeze, pentru a preveni depunerile în cazane și turnuri de răcire și pentru utilizarea în gospodărie.

Duritatea sub formă de calciu, magneziu și duritatea totală pot fi măsurate fotocolorimetric și cu reactivi. Analiza fotocolorimetrică se bazează pe principiul absorbției Beer-Lambert. Produsele de analiză fotocolorimetrică includ seturi de teste chimice portabile, minicolorimetre, fotocolorimetre portabile și de masă și spectrofotometre. Metodele fotometrice folosesc reactivi pe baza metodelor colorimetrice Calmagite și EDTA, așa cum se regăsește în Metodele standard pentru examinarea apei și a apelor uzate. Duritatea totală este o adaptare a metodei EPA 130.1.

Duritatea este de obicei exprimată ca mg/L de carbonat de calciu (CaCO₃). Fotocolorimetrele portabile și de laborator permit ca duritatea să fie exprimată în grade franceze (^of), grade germane (^odH) și grade engleze (^oE). Pentru companiile de tratare a apei, setul de teste chimice poate măsura duritate în gpg.